Călatori între lumi

E puțină lumină. Razele bat în geam şi fac gălăgie. I se deschid uşor ochii. Observă că e lumină afară şi îi închide la loc. O adiere de vânt trece prin geamul deschis şi o mângâie. Îşi deschide ochii şi îşi îndreaptă privirea către tavan. Se întristă. Încearcă să îşi amintească ce zi este. Dar nu poate. Îşi ia telefonul de pe noptieră şi citeşte: „09:38, 18 februarie”. E dumincă. Citeşte mai jos: „1 mesaj nou”. Intră şi citeşte: „Neața. Ne întâlnim la 12 în fața blocului?„. Era de la prietena ei. Fară prietena ei, ea nu era nimic acum. Prietena ei i-a fost mereu acolo, de la început. „Bine” spuse ea. Un bine aruncat la nevoie, un bine simplu, dar cu o poveste în spate.

Se ridică din pat şi se duce la baie. Intră şi se uita în oglindă. Îşi atinge cearcănele pline de rimel, rujul din jurul gurii. Se spală şi iese. Mănâncă şi se aşează din nou în pat. Citeşte pe telefon: „10:21, 18 februarie”. Luă cartea şi începu să citească. Se cufundă într-o altă lume, uită de tot şi toate…

Ciripitul unei păsări din fața geamului o aduce din nou pe lume. Citeşte: „11:53, 18 februarie”. Se ridică rapid şi se schimbă. Îi sună telefonul. Era prietena ei. Era 12.17.

Ea: „Alo

Prietena ei: „Heei! Ce faci? Unde eşti?”

Ea: „Vin în 5 minute”

Prietena ei: „Bine! Te aştept! Sunt jos. Paaa!”

Ea a închis. Vag. Sec. Trist. S-a încălțat şi a ieşit. Pe veci.

A coborât, i-a aruncat un zâmbet fals prietenei ei şi-au plecat spre parc. Au ajuns la o trecere. Era încă roşu. Era „14:36, 18 februarie”. Prietena ei i-a pus mâna pe umăr şi i-a zis: „Hei, ce ai pățit? Te simt. Spune-mi.” Ea a întors capul şi a privit-o în ochi. „Nu mai pot, ei nu mă vor, eu de ce să mă mai vreau?” „Te rog nu mai spune asta! Tu te auzi ce spui? Nu mai lasă totul să te afecteze, nu mai pune totul la suflet! Pe bune! Eu te iubesc şi îți voi fi mereu alături!” Ea nu îşi mai luase privirea din ochii prietenei ei. Îi zâmbi. Un zâmbet adevărat. Sincer. Cu dragoste. Prietena ei era ca un băț de sprijin pentru o floare plantată. Ea se puse pe gânduri. Se cufundase în gândurile ei. O altă lume. Prietena ei observă ca se facu verde şi porni. Ea se întristă, deoarece intrase în gândurile ei. Prietena ei o strigă de pe cealaltă parte. Ea se întoarse. O văzu. Şi porni şi ea. Porni pentru ultima oară, ultimii ei paşi, ultima ei întristare, ultima răsuflare. Căci nu observă ca semaforul se făcu roşu, ultima culoare pe care o văzu ea. Pentru că în urmatoarele secunde, energia ei negativă i-a chemat sfârşitul. Sfârşitul ei avea formă de maşină. Ea uita fix în ochii prietenei ei, şi vice versa. Prietena ei a privit sfârşitul, iar ea a privit începutul. Şi ea a plecat. În altă lume.

Prietena ei era disperată. Suna în disperare după ajutor, dar nu răspundea nimeni. Şoferul vinovat parțial plecase. Erau în mijlocul străzii. Erau claxonate. Ea urla cu lacrimi în ochi după ajutor, dar i se răspundea doar cu înjurături. Nu mai putea, era depăşită. Ţinea în brațe corpul ei. Se uita la ea – plângea. Se uita în jur – urla. Îşi deschise telefonul ca să mai încerce să obțină ajutor. Pe telefonul prietenei ei era „14:40, 18 februarie”. Dar pentru ea… pentru ea.. Era „14:36, 18 februarie”. Prietena ei i-a pus mâna pe umăr şi i-a zis: „Hei, ce ai pățit? Te simt. Spune-mi.”…………..

Sub un nume anonim sau nu, momentan, eu am fost, sunt şi voi fi un copil. Un copil cu visuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *