N-am mai scris. Am fost goală, n-am avut ce zice. I-am lăsat pe ei să zică tot. Și acum la fel. Am descoperit că e mai ușor să fii dacă doar ești prezent. Că oricum, prezent, absent, lumea nu observă. Erai de decor. Un decor plictisitor care doar umplea peisajul scenetei. Cu tine, fără tine, tot peisaj rămâne. Dar fără actorii principali? Nu se poate. Unde sunt, unde sunt… și cum să faci să fii și tu măcar actor? Să nu fii veșnic plictisitorul decor.. Deci cum? Știi? Cred că da. Trebuie să-i dai pe spate pe toți. Dar nu la propriu. Că pe urmă vor cădea pe decor. Dar oricum, nu va fi nici o problemă, că nu va fi vina lor. Va fi vina decorului că statea acolo.

Cum ziceam… actor … actor principal … decor… actor. Nu? De ce? Pentru că mai trebuie să fie și unii naivi care să fie decorul, nu? Acela poți fi tu. De ce eu? Pentru că n-am avut curaj să vorbesc, să arat cine sunt eu cu adevărat. N-am avut curaj pe când alții au avut și eu i-au dat pe spate. Pe mine m-au dat? Nu. Eu eram acolo și încercam să-mi fac curaj, dar fără rezultat. Și în lipsă de curaj timpul zbura, la fel și rolurile de actori. Când s-a ivit un strop de curaj, era prea târziu. Actorii erau deja pe poziții. Mai lipsea decorul. Și cum toți trebuia să fim ceva, eu am fost decorul. Plictisitorul. Eram doar acolo ca să umplu peisajul. După atâta timp, s-a transformat într-o plăcere, dintr-o plăcere obligată. Plăcerea de a fi decor într-o scenetă. „Stai, mai sunt bilete?” „Da, toți am primit bilet.” „Perfect, și cum se numește?” „Sceneta?” „Da.” „Se numește VIAȚĂ, ai auzit de ea?

Sub un nume anonim sau nu, am fost, sunt și voi fi un copil. Un copil cu visuri.