Și îmi curge o lacrimă. Nu știu de ce. A plecat singură. Așa a simțit ea. Dar rar plâng la poze. Dar acum am plâns. De ce? Asta mă întreb și eu. N-ar fi trebuit să plâng. N-are rost. E normal să ți se întâmple asta. Da. Sunt aproape sigură că e normal ca tot ce aveați voi mai special, amintiri, locuri și obiecte preferate, activități preferate, să nu mai fie ale voastre. E normal, nu? E normal ca prietenia voastră să se fi slăbit în timp ce alta creștea.

Am mai scris despre asta aici, cu voi. Am mai scris, da. Dar am simțit nevoia să revin și să vă dau o veste pe care mai apoi o clasificați voi ca fiind rea sau bună. Vestea e că am găsit simptomul: athazagoraphobie – frica de a fi uitat, ignorat sau înlocuit. Mie mi se pare rău. Foarte rău. Frica asta se transformă în durere, în tristețe. Asta am eu. Nu știu de voi, dar nu v-aș dori să aveți și voi, sau nici măcar sa vă  dați seama că aveți…

Am scris aceste rânduri cu intenția de a va „informa” (dar nu prea cred ca vă interesează așa de mult de problemele mele) despre această „boală psihică” îngrozitoare. Am scris asta cu intenția să vă arăt ce e „aia” athazagoraphobie, căci nu cred că știați. Nu am scris asta cu intenția de a face persoanele care m-au înlocuit să se simtă prost, nu. Dar sigur se vor simți în acest articol, bineînțeles.

Dar revin, poate exagerez. Poate nu am fost înlocuită în ciuda sentimentelor mele. Poate că persoanele vin și șoptesc despre acest articol „uite-o pe aia care se simte înlocuită sau ignorată și scrie și se plânge pe un site, de parcă mie nu mi se întamplă asta de o mie de ori”, dar, credeți-mă, nu mă interesează. Dacă nu vă place ceea ce postez, care în mare parte sunt sentimentele mele, nu vă obligă nimeni să citiți aceste rânduri. 

Sub un nume anonim sau nu, am fost, sunt și voi fi un copil. Un copil cu visuri.