Povestea mea tristă e scurtă. Povestea mea tristă nu necesită multe acțiuni deprimante pentru că are destulă emoție în ea. Povestea mea tristă e ca toate celelalte. Povestea mea tristă nu e specială, e doar tristă.
Povestea mea tristă mă situează în mașină.
Ploua (da, foarte trist, știu). Priveam cum se scurg picăturile pe geam. Era întuneric iar luminile semaforului se difuzau în fiecare picătură de pe geam. Roșu – „culoarea speranței, culoarea lui Cupidon și a diavolului, a dragostei pătimașe și a războiului, a seducției si violenței, a sângelui și a focului.” Era peste tot. „STOP”. Spunea stop. Stop. Ce stop? Să mă opresc? Din ce? Din a mai gândi profund, din a mai gândi negativ, din a mai înceta să cred că toate mi se întâmplă numai mie? Da, stop. Nu mai gândi profund, urmează-ți instinctul. Nu mai gândi negativ, dar nici pozitiv – gândește realist. Nu mai gândi că toate relele sunt doar asupra ta, căci dacă ar fi fost așa, nu ai fi fost aici, în mașină. Nu mai ține totul în tine, exprimă-te, dă totul afară. Scrie, vorbește cu cineva, descarcă-te. Verde. „PORNEȘTE”. Motorul? Să mă descarc? Emoțiile? Da, e firesc. Căzu – prima lacrimă. Dar de ce? Pentru ce? De ce îmi permit? Cui îi dau voie să mă afecteze? Păi, tuturor. Orcui. Pun la suflet tot, fiecare mărunțiș și iată unde ajung, din nou… mereu. Nu pot să scap… mereu mă las afectată de orice vorbă și gest. Ajutor? Mă ajută cineva? Nu, pentru că toți stăm închiși în propria persoană și nu cerem ajutor, nu lăsăm lumea să vadă partea astea. Le arătăm partea din noi în care zâmbim, în care îî iubim pe toți și toate. Poate că fiecare are o parte sensibilă, poate că fiecare are nevoie de ajutor și poate că fiecare poate oferi ajutor. Dar alegem să ne închidem. Încuiat. A doua lacrimă – gânduri peste gânduri. Conexiuni și tot felul de emoții. Haos. A treia lacrimă. S-a scurs simultan cu o picătură de pe geam. Sec. Vedeți? Deja am găsit pe cineva care plânge. Cerul. Plânge mereu, dar nu cere ajutorul nimănui. Așa că plânge iar. Și iar. Plânge, se oprește, nu spune nimic, și începe iar. Pe el cine îl ajută?
Am coborât din mașină. Mergeam prin ploaie spre casă. Aveam umbrela în mână și o țineam ca un scut. Pentru vorbe aspre, de oameni indiferenți, de lame ascuțite care m-ar putea răni. Dar eu la rândul meu răneam. Pe cine? Pe cer. Mă feream să îl ascult, să îl simt. Ma feream să îl ajut. Prin acel scut. Credeam că ma feresc să nu fiu rănită dar eu răneam. Și tot mă afundam în gânduri. În întuneric. Lacrimi peste tot. Cum poți să fii fericit știind că cineva din jurul tău plânge? Nu puteam. Lacrimile mele se confudau cu ale cerului. La fel cum eu mă cufundam în întreaga lume, ca ultima piesă pusă în puzzle – perfect. Așa? Nu. La fel ca prima piesă din puzzle, nu-mi găseam locul și nici nu simțeam că ma potrivesc pe undeva. Așa.